Ganduri la conserva

E o piatra mica, nu prea stralucitoare si nici foarte fierbinte. O legam uneori cu inelul de la cheile masinii sau o inghesuim in portofel ca sa nu o pierdem. Alteori o uitam in sertarul de la birou sau pe noptiera. Facem cativa pasi si ne intoarcem zambind sa o recuperam, o bagam neglijenti in buzunar deja gandindu-ne ca pierdem prea mult timp cu ea.
Uneori e tare frumoasa. O laudam prietenilor, o aratam tuturor, ne mandrim cu stralucirea ei, chiar daca doar noi vedem acea noua stralucire. E calduta si invitam pe toata lumea sa o atinga sa o simta sa se bucure de frumusetea ei sau chiar vrem sa ii facem putini invidiosi. O fluturam cu muta bucurie si vigoare in fata celor din jur, facem jonglerii cu ea, o pitim in palma, o scoatem de dupa ureche si o prezentam cu gratia unui mare iluzionist. E frumoasa si vrem ca toata lumea sa ne simta bucuria.
Asta e in zilele bune....
Din pacate uneori nu e atat de minunata. Colturile ei ne lasa urme adanci peste palme si nu gasim nici un loc unde sa o mai punem. O acoperim rusinati cu mana pentru ca e mica, rece si intunecata. Cand se aduce vorba despre ea schimbam subiectul si ne purtam ca si cand am vrea sa uitam de ea, sa o aruncam undeva pe o plaja si sa cautam alta mai buna mai luminoasa si care sa ne faca mai fericiti. Dar nu v-om putea niciodata sa o uitam pe undeva. Stam si ne jucam cu ea intre degete atunci cand filmul e prea plictisitor, fata prea urata sau sedinta prea lunga, o da-m de-a dura pe birou si ne distram cand o pescuim din cosul de gunoi. O scuturam, o stergem pe pantaloni si o punem la locul ei care... ati ghicit... e oriunde.
E o pietricica micutza micutza. Suficient de stralucitoare incat sa nu o pierdem pe intuneric dar nu suficinet de stralucitoare incat singura sa ne lumineze drumul. Putin calduta, dar fara nici un pericol sa ne arda mainile sau sa ne apere de frig in noptile cand luna nu mai vrea sa iasa de dupa nori.
E viata noastra. O piatra neslefuita ce poarta urmele faptelor noastre. Care ia forma odata cu experientele noastre, cu bucuriile noastre cu nefericirile noastre. Avem sapate adanc in ea prima iubire si totodata prima deziluzie, primul pas pe care l-am facut in lume, prima masina, prima vizionare de cinema 3D, primul zbor cu avionul si gustul inconfundabil al ciocolatei cu lapte dat de mama inainte de a pleca la scoala. Si undeva pe suprafata ei va ramane intotdeauna loc pentru un ultim drum, o ultima fapta un ultim strigat al existentei noastre.
Sunt totusi unele lucruri care nu le regasim in zgarieturile de pe suprafata ei. Sunt gandurile noastre piedute. Gandurile pe care le maruntim cand tropaim asteptand semaforul sa se faca verde, pe care le soptim la urechia unei fete care stim ca nu o sa putem sa o iubim niciodata, gandurile ce ne insotesc intr-o noapte cand somnul a uitat de noi si peretii ne rapesc orice sansa de a vedea stelele. Si ideile care nu o sa le punem niciodata in aplicare pentru ca sunt prea incomode, ni se par prea marete sau prea marunte, ideile care nu obtin aprobarea vreunui sef sau pentru care pur si simplu nu avem bani sau timp sa le punem in aplicare. Multe dintre acestea se pierd definitiv. Purtati de valurile vietii de zi cu zi uitam de ele, le acoperim cu alte si alte ganduri constienti ca multe dintre ele le vom pierde, constienti ca de multe ori creatia inseamna distrugere sau si mai rau ... uitare.
Aceste ganduri, de fapt unele din aceste ganduri vreau eu sa le salvez ai. Vreau ca din vartejul de ganduri care ma urmaresc sa culeg cateva dintre ele si sa le scriu. Sunt ganduri pe care le pun in aceasta conserva pentru ca simt ca sunt in siguranta. Poate asa nu o sa uit de ele si poate asa cineva o sa le auda, o sa le simta. De fapt sa fim seriosi, nu ma intereseaza foarte mult sa placa si voua, de fapt nu am pretentia asta, cel mai important lucru e ca sunt gandurile mele. Gandurile mele puse la conserva.

... in care cred.